Varsta inocentei

Alocius e baiatul care s-a ingrijit de tratamentul meu in ultimele doua saptamani la clinica ayurvedica. Masajele lui sunt dinive si cred ca m-am indragostit de picioarele lui. L-am invitat la masa in ultima seara. Pentru mine e un mod de a intra mai mult in contact cu localnicii si a intelege mai mult viata si cultura lor, pentru el e un semn de apreciere a muncii lui de care pare sa fie foarte atasat.

Alocius are 22 de ani care provine dintr-o familie saraca de la cativa zeci de km departare de Kovalam. In Kovalam locuieste la clinica unde lucreaza, insa de multe ori cand termina treaba mai devreme merge seara acasa pentru a-si vedea familia, in special cand primeste telefon de la mama lui care ii spune ca vrea sa il vada. Alocius si familia lui sunt catolici - posibili sa fie dintre cei multi care apartinand unor caste de jos s-au convertit pentru a iesi din sistemul castelor. Aflu cu surprindere ca sistemul castelor este inca foarte puternic (dupa mai bine de 50 de ani!), in special in sudul Indiei, si aici in Kerala. E obligatoriu, spune Alocius, ca in cazul unei casatorii cei doi tineri sa provina din aceeasi casta si sa aiba aceeasi religie. Altfel ar exista motive foarte serioase de conflict intre cele doua familii. Mi se confirma iata faptul ca satisfactia parintilor este mult mai importanta decat sentimentele si dorintele tinerilor. Familia este cea care decide aproape totul pentru copii. Alegerea viitoarei sotii este bineinteles in ingrijirea lor. Alocius spune insa ca tinerii au dreptul de veto. 'Si cum decizi daca iti place fata sau nu?', il intreb. 'Pana la urma nu o vezi decat o data sau de doua ori si trebuie sa decizi, nu?' 'Da, cunosc fata si pot sa spun daca imi place sau nu. In cazul meu, o sa fac dragoste cu ea' Alocius pronunta aceste cuvinte cu mare mandrie, este un act deosebit pentru el. Nu imi pot abtine un zambet. 'Bine, dar daca nu poti apoi sa spui ca nu o vrei?!' 'Evident ca nu!'

Alocius nu a avut pana acum vreo prietena si imi marturiseste ca este prima data cand iese la 'intalnire' cu o femeie europeana. Se vede ca este putin stingerit in prezenta mea, iar timiditatea i se accentueaza. Ca sa iasa cu mine la masa i-a cerut permisiunea doctorului care conduce clinica. Nu era obligat sa faca asta, spune el, insa a considerat necesar dat fiind faptul ca m-a cunoscut in clinica. Sunt impresionata de onestia lui.

Alocius este imbracat in stil european, poarta un lantisor de argint cu un pandantiv care nu pare a fi indian si are un telefon de model relativ nou, pe care sunt sigura cu nu si-l poate permite. Totul e primit cadou, recunoaste el. 'Sunt cu totul un cadou'. Zambesc din nou.

Alocius are multi clienti care se trateaza la el in fiecare an. Unii dintre acestia incearca sa-i aranjeze sa lucreze in Europa pe perioada verii, cand aici nu e sezon. Asa a ajuns in Italia, la Roma, anul trecut. Ma bucur ca a reusit sa ajunga in Europa, lucru care pentru multi este inimaginabil. Roma e un oras frumos, ii spun, sunt convinsa ca i-a placut foarte mult. Din pacate experienta nu a fost cu totul fericita. Imi spune ca a reusit sa vada Colosseumul din masina, in drum spre sau de la clienti. Se pare ca cei care l-au invitat nu s-au comportat intru totul ca niste gazde si sa ii ofere macar o zi pe saptamana liber sau sa il scoata in oras din cand in cand. In schimb aflu ca la sfarsit nici macar nu a fost platit pentru munca prestata. Nici o retributie, in afara de casa, masa si bilet de zbor. Cat ar fi contat petru italian una-doua sute de Euro si cat pentru Alocius. Asa ca baiatul a trebuit sa mai astepte pentru a-si creste economiile pentru intretinerea parintilor, asa cum ii sta in datorie.

A doua zi gasesc un email de multumire care spune 'Draga Irina, esti o persoana atat de buna!'

Terapia cu piciorul

Poate cea mai 'intensa' experienta de pana acum... Am auzit de la mai multi colegi de yoga ca este un doctor ayurvedic foarte bun la care toti cei de la yoga se trateaza pentru ca se pare ca poate lucra pe diferita parti ale corpului care sunt inchise, si le poate face mai felxibile. Auzisem ca masajele lui sunt foarte dure dar ca te fac sa te simti minunat. Asa ca m-am hotarat sa merg sa il vad si eu. Dupa o scurta consultatie m-a programat la primul masaj - de recunoastere l-a numit el - care il va ajuta sa decida care sunt partile corpului care trebuie tratate.

A fost o experienta memorabila si oarecum hilara. Am fost poftita intr-un spatiu delimitat de niste pereti din ragojina, cu rogojini pe jos si o saltea. In tavan era legata o sfoara, de care, am inteles ulterior se sustine maseorul. De ce trebuie sa se sustina? Ei bine, masajul a fost cu picioarele. Da, s-a urcat un baiat pe mine, cand cu un picior, cand cu celalalt, chiar cu ambele la un moment dat. Ohohooooo! Parca a trecut un camion peste mine. Am indurat niste miscari foarte puternice, in unele locuri apasa atat de tare ca ma dureau oasele, iar in alte locuri era o durere amestecata cu o senzatie de gadilare ca ma bufnea rasul. Fata mea facea niste grimase de trebuie sa se fi stricat baiatul ala de ras. Insa mi-au spus ca sunt obisnuiti.

Dupa o ora de masaj a venit doctorul principa ca sa ma inspecteze. Mi-a aplicat si el cateva picioare de-a lungul coloanei (care este apucata intre degetul mare si cel de-al doilea de la picior si masata in lungime, cu apasari cu calcaiul in zona fundului). Apoi m-a inspectat si pe fata, si-a apasat degetele si pe maxilar si inspre urechi. Vreau sa spun ca acest control a durat cateva minute, timp in care tipul a scos numai sunete de uimire: Uau!... Hmm!... Uau!... L-am intrebat cat mai am de trait, caci dupa sunetele pe care le scotea se parea ca sunt pe duca.

Lasand gluma la o parte, m-a intrebat daca scrasnesc din dinti noaptea si daca incordez des maxilarele - lucru care e perfect adevarat. Mi-a spus ca aceste reactii generate de stres au efect aspura pieptului care este inchis din cauza incordarii si care pe termen lungi dau si dureri de cap (lucru care din nou este adevarat, pentru ca exact aceleasi efecte le-am auzit si de la alta colega de a mea). Si coapsele le am inchise, lucru pe care il stiam de la yoga. Mi-a spus ca ar putea 'lucra' la aceste parti critice in urmatoarele zile. M-am decis sa ma duc la un tratament la el pentru doua saptamani.

Astazi am fost pentru al doilea masaj, care s-a continuat cu un tratament panchakarma, un tratament de incalzile a corpului pentru stimularea circulatiei si masare cu niste saculeti cu ierburi infierbantati pe foc. Maine urmeaza sa imi dea un tratament de curatare, de clatire a organismului - voi primi o medicatie care imi va stimula purgatia. In medicina traditionala indiana multe dereglari sunt tratate prin provocarea diareei pentru ca asa se elimina pe cale naturala toxinele din corp.

Putin despre ayurveda. Ayurveda are ca scop echilibrarea a trei componente principale care se gasesc in interiorul fiecarui organism: vata, pitta, kapha. Aceste trei 'dosas' se gasesc in proportii egale intr-un organism balansat, iar disproportionarea lor duce la apartitia diverseleor boli. Sper deosebire de medicina moderna, care se ocupa cu tratarea efectelor, aparute dupa instalarea bolii, ayurveda urmareste mentinerea balansului corpului si tratarea simptomelor pentru eliminarea bolii.

No comment

Lumea apelor

Ma trezeste aerul racoros al diminetii. Se crapa de ziua. Se aud cocosi cantand, broaste oracaind, pasari scotind tot feulul de suntete. Suntem ancorati la marginea unui canal, intr-un sat din 'Backwaters', apele din spatele marii. 'The Backwaters' au format un fel de delta, inaintea marii, numeroase canale si un lac intins de-a lungul carora s-a extins viata. De-a lungul apelor traiesc oameni, sunt saturi mici, fiecare cu cateva sute - o mie de locuitori care traiesc in lumea lor, lumea apelor. Oamenii traiesc din pescuit, orez si nuca de cocos. Tot ritmul vietii este in ape. In ele si pe malurile lor se traieste.
















Peisajul, linistea si imprejurimile ma trimit cu gandul la descrierile din 'The God of Small Things', o carte a carei actiune se petrece aici in Kerala, parte din ea in Backwaters. Aceasta lume de departe traieste totusi dupa legile nescrise ale societatii indiene din a doua jumatate a secolului 20. Cartea descrie, printre altele, dragostea dintre o burgeza si un fost 'Untouchable' (cei de neatins, cea mai inferioara casta in India) si destinul lor.





Aceasta zona de dincolo de civilizatie este din ce in ce mai mult invadata de nou. Din ce in ce mai des ajung aici vaporase cu turisti care aduc cate o adiere de vant din lumea civilizata. Din loc in loc vezi cante o reclama, s-au ridicat cateva mici hoteluri, etc. Oamenii sunt primitori si curiosi la contactul cu 'cealalta' lume. Acostam la marginea unui sat si cobor sa ma plimb putin. Sunt imediat imprejurata de o ceata de copii, mai mult decat bucurosi sa imi faca turul de onoare al satului lor. Mi se prezinta familii, vecini, animale de casa, sunt invitata sa hranesc capra, sunt intrebata daca imi place sa ma uit la televizor si copiii imi povestes ca lor le plac filmele de actiune, primesc flori si sunt avertizata sa ma uit pe unde calc, caci cateodata mai apar serpi. Copiii sunt insa foarte diferiti de cei de la oras, mult mai agresivi si mai cersetori, care vad imediat in turisti o sursa de bani. Sunt impresionata de faptul ca vorbesc relativ bine engleza si, chiar daca timizi, fac o impresie foarte buna in fata unui strain (Kerala de fapt primul stat din India fara analfabetism). La plecare mi se ofera mici suveniruri si primesc adresele copiilor. Imi pare rau ca nu am mai avut loc de bomboane la plecarea din Germania, mi-ar fi placut sa am altceva sa le ofer in afara de bani.

La intoarcea catre punctul de plecare mi se prezinta viata apelor in lumina diminetii. Spalatul de dimineata in rau, spalatul vaselor, al rufelor, plecarea copiilor la scoala. Cursul normal al vietii pentru cei sarmani si pentru cei mai putin sarmani.

Familia adoptiva

Trebuie sa recunosc ca am fost la inceput putin dezamagita ca locul in care sunt e plin de turisti veniti din vest. Chiar daca si eu fac parte din aceeasi categorie imi displace faptul ca turistii schimba complet atmosfera unui oras, restaurantele isi adapteaza meniurile si ofera mancaruri europenizate ca sa fie pe gustul clientilor, etc. Imi place intotdeauna sa inteleg, sa vad si sa experimentez viata localnicilor, cea adevarata si nu cea afectata de turism. Spre bucuria mea am gasit intr-o buna masura ceea ce cautam intr-o familie "adoptiva". Cei care mi-au inchiriat camera se dovedesc niste oameni foarte draguti si ospitalieri. I-am intrebat daca pot si gati si s-au oferit bucurosi (bineinteles contra cost) asa ca de cateva ori pe saptamana mananc cu ei, mancare indiana facuta in casa care este incredibil de buna. In zona in care sunt, in sudul Indiei, se gateste foarte mult cu nuca de cocos, asa ca mancarurile au o tenta dulce. Se gateste de asemenea uneori si cu ananas. Un deliciu. De cand sunt aici mananc numai vegetarian si incerc tot timpul feluri delicioase de mancare. I-am intrebat daca pot sa particip si eu candva la pregatitul mancarii, poate invat si eu cateva retete. Tot de la ei invat sa fac si masaj. M-am hotarat sa fructific timpul liber si sa mai invat ceva, asa ca iau niste cursuri de masaj. Ei, cine se inscrie primul?

Iubeste-l pe cel cu care te casatoresti, nu te casatori cu cel pe care il iubesti

Doua zile pline de impresii. Impresii puternice. Primul weekend liber decid sa plec din Kovalam, orasul de pe malul marii unde stau. Inchiriez un taxi ca sa merg in punctul cel mai sudic al Indiei, Kanniya Kumari, in statul vecin, Tamil Nadu. Kanniya Kumari este punctul de intalnire a trei mari si oceane: Marea Arabiei, Oceanul Indian si Golful Bengal (Oceanul Pacific). Se presupune ca culorile diferite ale celor trei ape se pot distinge, insa se pare ca sunt numai exagerari pentru a atrage turistii. In orice caz rasariturile si apusurile de soare aici sunt renumite.

Drumul trece prin cateva sate (sau orase mai degraba, dupa numarul de locuitori, insa dupa aspect.... no comment), printre planatii de banani, orez, turmeric, in departare se vad munti. E un drum pitoresc in unele parti, in altele isi arata fata adevarata Indie. Oameni saraci, cocioabe, piete ambulante in mijlocul unor strazi super aglomerate, oameni peste oameni (de fapt in Kerala, statul unde ma gasesc acum sunt vreo 35 de milioane, este densitatea ce mai mare din India), circulatie inimaginabila - ricse, masini, biciclete, vite, elefanti - lacuri in care se spala oameni si elefanti in acelasi timp....













Kannyia Kumari este un loc cu totul diferit de unde stau eu in Kerala. Este un punct turistic de mare atractie, insa in majoritate pentru turismul local. Vin aici oameni din diverse parti ale Indiei pentru a vizita doua monumente, doua roci sculptate in mare, un mausoleu inchinat unui lider religios si filozof bengalez si o alta statuie a unui poet renumit. Turisti din restul lumii sunt foarte putini, ei sunt de fapt exceptia. Cu atat mai putin femei albe calatorind singure. Prin urmare devin un punct de interes. Mi se cere de cateva ori sa fac poze cu diverse persoane sau chiar familii. Intrebarile standard sunt 'de unde esti', 'cum te cheama', 'vrei sa faci o poza'. O data chiar aud vorbindu-se de Romania prin preajma. E intr-adevar amuzant, imi dau seama ca sunt un specimen deosebit in acel loc.































Il invit la cina pe soferul care m-a insotit. Vorbim despre viata fiecaruia, il intreb despre familia lui, vorbim despre obiceiuri din India si din Vest. El e singur intre 5 surori si are 36 de ani. Nu este inca casatorit pentru ca a avut responsabilitatea, ca frate, sa isi vada mai intai surorile la casele lor. A avut chiar obligatia de a le finanta nuntile. Asta inseamna zestre pentru fiecare, pentru care a facut chiar imprumuturi la banca. Cu cat mai important in comunitate este sotul, cu atat mai mare zestrea necesara. Daca casatoria nu e aranjata, ci din dragoste, fetei nu i se cuvine zestre. Aflu dintr-o carte ca mentalitatea este 'nu te casatori cu cel pe care il iubesti ci iubeste pe cel cu care te casatoresti'. Sa fie oare asta raspunsul unei vieti de familie fericite? Cand ii spun lui Manu (soferului) ca sunt singura la parinti imi zice ca sunt norocoasa - adica parintii au de dat numai unui copil, iar acestuia i se cuvine totul. Asta este mentalitatea aici - nu departe de cea din Romania, insa destul de diferita de cea din Vest. Manu imi mai spune ca indienii sunt oameni foarte pasionali, relatiile de familie sunt extrem de puternice. De exemplu el si-a iubit extrem de mult mama, a carei stafie il viziteaza des pentru ca nu se poate desparti de el....


Love is everywhere
















Daca cauti un hotel aici e foarte probabil sa fii indreptat catre un restaurant

Dvs. aveti timp, noi avem timp...


Au trecut cateva zile si inca incerc sa ma acomodez cu noul stil de viata - adica absolut nimic de facut, nimic planificat, nici o intalnire cu vreo prietena, nici un telefon de dat. Asteptam asta cu nerabdare insa imi dau seama ca nu e usor. Nu este faptul ca sunt de una singura, ma simt destul de bine asa, e mai mult sentimentul ca nu am nici o obligatie.

Sunt in Kerala, in sudul Indiei, un sat la mare. Nu este locul unde sa petreci in mod normal patru sapamani, dar datorita cursurilor de yoga, tratamentelor ayrvedice oferite aici si altele, unii se opres aici pentru o perioada mai lunga. Satul e departe de India cea salbatica la care ma asteptam datrita popularitatii crescute a excursiilor de grup organizate de vest europeni. In orice caz am fost norocoasa sa gasesc o camera draguta (3 Euro/noapte!) departe de nebunia si galagia din 'centru', daca se poate numi asa, o zona aglomerata, unde toti comerciantii incearca sa te jupoaie, iar pretul camerelor este cel putin dublu. Am gasit o camera in sus pe un deal, o zona mai linistita, la 5 minute de plaja, unde noaptea se aud valurile (foarte puternice de altfel chiar si ziua - iar in anotimpul musonic nici nu se poate inota), iar dimineata pe la 5 se aude rugaciunea din moschee (Kerala are o minoritate musulmana, pe langa crestini si hindusi)

Am un program lejer, in afara orelor de yoga (in fiecare zi in afara de sambete). Merg dimineata devreme, pe la 6, pentru ca e mai racoare si mai putin aglomerat. Dupa practica merg si manac fructe proaspete pe balconasul atasat camerei mele, apoi merg la plaja inainte ca soarele sa devina prea puternic, apoi merg sa iau micul dejun. Am descoperit un restaurant vegetarian care imi place la nebunie, unde totul este facut proaspat chiar inainte de a fi servit - insa servitul mancarii dureaza de fiecare data cel putin o ora. Insa personalul este atat de dragut ca nu te poti supara pe ei. Si in plus nu am nimic de facut! Intr-o seara luam cina si am comandat prea mult (ca de obicei!) asa ca nu am putut termina din farfurie. Un domn in varsta care servea mi-a spuns 'incet, Dvs. aveti timp, noi avem timp'. Cred ca fraza asta caracterizeaza f. bine sudul Indiei.

Restaurantul vegetarian unde merg aproape zilnic








***


Ma plimb prin sat. Intru in vorba cu o fetita foarte draguta si zambitoare. Are 15 ani si vine din Karnataka, din nordul Indiei, de la o distanta de 18 ore de mers cu autobuzul. Vine aici cu sora sau familia ei ca sa-si vanda textilele in sezonul turistic. Dorm in aer liber, pe niste plastice, inveliti cu niste paturi...




***

E o delegatie parlamentara in sat, la Hotel Rockholm. Pentru delegatie s-au aranjat taxiuri 'speciale': taxiuri ordinare, marca Ambassador, pe care s-au lipit niste hartiute pe geamuri pe care scrie 'Delegatie parlamentara'.














***

Doi copii vin si cersesc pe plaja. Multi ii ignora, lucru care e de fapt si recomandat. De ce? Unul din turisti a venit special pregatit pentru astfel de situatii, are un manunchi de pixuri pe care - greseala! - il scoate pe tot din geanta si le ofera copiilor cate un pix. Fericiti, copiii pleaca. Peste 5 minute cei doi copii revin cu alti doi care vor si ei pixuri. Domnul ezita putin, insa cedeaza si le da si lor cate un pix. Pleaca cu totii. Peste cateva minute mai vine un copil care nu are pix.... apoi altul.... si inca altul.... pana cand domnul, enervat, pleaca de pe plaja.

***
Prima experienta cu mancare 100% autentica, intr-o bodega care la pranz e plina de localnici - nici nu ma gandesc sa cer tacamuri! Mancare este absolut delicioasa.






***


Si tot prima experienta in calatoria cu autobuzul in oras. E un autobuz 'cu aer', asa scrie pe el, adica fara geamuri si care merge cu usile deschise, asa ca se face aer suficient.