Unde se avanta condorii

Bariloche a fost ultima oprire in Patagonia. Dupa doua saptamani in Patagonia si multe peisaje incredibile, nu ma asteptam ca Bariloche sa imi ofere impresii puternice sau experience unice, mai ales ca fusesem avertizata in legatura cu caracterul foarte turistic al orasului situat pe lacul Nahuel Huapi si marginit de parcuri nationale. Cu toate acestea, Patagonia a reusit sa imi taie respiratia din nou si intr-un mod foarte neasteptat. Ultima oprire in Patagonia nu a fost numai absolut uluitoare, dar mi-a oferit poate cea mai grozava experienta de urcat pe munte si unele dintre cele mai uluitoare peisaje.

Am ajuns in Bariloche seara, si o ora a fost suficienta pentru a ma decide ca trebuie sa parasesc orasul chiar a doua zi dimineata si sa ies in natura. Orasul este intr-adevar o destinatie foarte popuara atat printre sud-americani, tineri care strabat lumea cu rucsacul in spate si turisti de toate felurile. Este totusi un oras sarmant, cu vederi minunate catre lacul Nahuel Huapi si munti (care intr-o seara senina ofera vederea din fotografie), cu ciocolata care le rivalizeaza pe cele belgiene si elvetiene, cu atmosfera unui oras de ski, si inainte de toate poarta catre numeroase trasee montane si drumetii, astfel incat poti petrece lejer cateva saptamani in imprejurimi.

Am ales sa fac singura un traseu de 3-4 zile, numit Nahuel Huapi Traverse. Este vorba de un traseu care traverseaza parcul cu acest nume, unde se gasesc trasee cu diferite niveluri de dificultate. Am pornit la drum intr-o zi foarte fierbinte (am ratat dimineata, pentru ca a trebuit sa rezolv diverse chestii administrative) si am inceput cu un traseu lent catre varful Catedral unde am petrecut prima noapte in refugiul situat pe marginea unui lac. De la prima vedere se observa diferenta clara intre peisajele si vegetatia din Patagonia argentiniana fata de cea cilena. Patagonia argentiniana este mult mai uscata, cu mai putina vegetatie datorita precipitatiilor reduse. Catedral este un loc popular printre cataratori (vezi tipul din varful stancii), care mi-a oferit placerea de a ma spala in lacul de la baza varfurilor muntoase in lipsa apei din refugiul in care am innoptat (face parte din experienta de a urca pe munte!).

M-am bucurat la rasarit de spectacolul de culoare oferit de lacul si varfurile stancoase de la marginea campingului si a refugiului. Un peisaj care te rasfata la iesirea din cort! A doua zi am pornit catre Laguna Jakob, un traseu clar mai dificil (a trebuit sa urc si sa cobor muntele din fotografie, urcand pe o carare paralela cu urmele de zapada din dreapta-spate a imaginii). De pe varful muntelui imaginea lacului si a celorlalte varfuri este cu atat mai frumoasa, si m-a facut sa inteleg de ce isi petrec cataratorii cate doua luni la rand in acest loc.

Al doilea si al treilea varf pe care a trebuit sa ii urc si sa ii cobor au fost mult mai solicitanti deoarece erau acoperiti cu un un teren alunecos, un fel de grohotis, cu pietre instabile, fapt care a facut coborarea mai mult o alunecare. Vederile de pe varful fiecarui varf sunt intr-adevar minunate, dar cea mai minunata a fost vedere cabanei San Martin, destinatia celei de-a doua zile (undeva in dreapta imaginii alaturate), unde am petrecut o seara relaxanta la caldura sobei si lumina lumanarilor (evident, neexistand electricitate), bucurandu-ma de o cina de varf de munte (nu mi-am permis sa fiu pretentioasa cu mancarea aici!) si de o conversatie placuta la un pahar de vin, urmat de un somn adanc, in anticiparea celei de-a treia zi, care avea sa fie cea mai dificila.

In cea de-a treia zi a trebuit sa iau o decizie dificila. Sa fac sau nu traseul catre Laguna Negra: drumul este destul de dificil. Sunt cateva locuri in care trebuie sa te cateri, o carare care se ingusteaza la un moment dat pentru cativa metri, unde trebuie sa ai noroc sa nu prinzi un vant puternic ca sa te dezechilibreze, trebuie sa treci prin zapada, noroi, apa si praf pentru a ajunge in final la destinatie. Evident ca nu aveam sa fac acest traseu de una singura, dar am ezitat putin chiar sa ma alatur unui grup de alti patru muntasi care erau hotarati sa ajunga la Laguna Negra. Dupa ce am studiat abilitatile de supravietuit pe munte ale celor patru mi-am spus 'ce naiba, sunt patru care se pare ca stiu ce fac'. Si s-a dovedit a fi cea mai buna decizie, iar traseul de 12 ore din acea zi a fost pe departe cel mai incredibil si recompensant, pe langa a fi cel mai dificil traseu facut in Patagonia. Pe varful unde ne-am oprit sa luam pranzul am vazut un condor imens, odihnindu-se pe varful unei stanci la 50 de metri de noi, inainte de a-si intinde aripile uriase si a plana peste varfurile acoperite de zapada si pe fundalul cerului de un albastru clar din acea zi (pentru un asa traseu dificil, vremea buna este esentiala!).

Dupa 12 ore de mers, traversand portiuni cu gheata, facand in rucsac sanie si alunecand pe zapada, traversand albii de rau, udandu-ne picioarele si trecand prin noroi, batuti de soare si de vant, si aproape pe intuneri (noroc ca se intuneca la 10 seara) am ajuns in sfarsit la cabana, al carui bar/ sala de mese parea ca un restaurant de 2 stele Michelin, unde am gasit chiar pizza facuta la cuptor! Eram epuizata, fericita si indragostita!