Flora din Patagonia

Am adunat o colectie de fotografii ale minunatelor plante intalnite in Patagonia.

Unde se avanta condorii

Bariloche a fost ultima oprire in Patagonia. Dupa doua saptamani in Patagonia si multe peisaje incredibile, nu ma asteptam ca Bariloche sa imi ofere impresii puternice sau experience unice, mai ales ca fusesem avertizata in legatura cu caracterul foarte turistic al orasului situat pe lacul Nahuel Huapi si marginit de parcuri nationale. Cu toate acestea, Patagonia a reusit sa imi taie respiratia din nou si intr-un mod foarte neasteptat. Ultima oprire in Patagonia nu a fost numai absolut uluitoare, dar mi-a oferit poate cea mai grozava experienta de urcat pe munte si unele dintre cele mai uluitoare peisaje.

Am ajuns in Bariloche seara, si o ora a fost suficienta pentru a ma decide ca trebuie sa parasesc orasul chiar a doua zi dimineata si sa ies in natura. Orasul este intr-adevar o destinatie foarte popuara atat printre sud-americani, tineri care strabat lumea cu rucsacul in spate si turisti de toate felurile. Este totusi un oras sarmant, cu vederi minunate catre lacul Nahuel Huapi si munti (care intr-o seara senina ofera vederea din fotografie), cu ciocolata care le rivalizeaza pe cele belgiene si elvetiene, cu atmosfera unui oras de ski, si inainte de toate poarta catre numeroase trasee montane si drumetii, astfel incat poti petrece lejer cateva saptamani in imprejurimi.

Am ales sa fac singura un traseu de 3-4 zile, numit Nahuel Huapi Traverse. Este vorba de un traseu care traverseaza parcul cu acest nume, unde se gasesc trasee cu diferite niveluri de dificultate. Am pornit la drum intr-o zi foarte fierbinte (am ratat dimineata, pentru ca a trebuit sa rezolv diverse chestii administrative) si am inceput cu un traseu lent catre varful Catedral unde am petrecut prima noapte in refugiul situat pe marginea unui lac. De la prima vedere se observa diferenta clara intre peisajele si vegetatia din Patagonia argentiniana fata de cea cilena. Patagonia argentiniana este mult mai uscata, cu mai putina vegetatie datorita precipitatiilor reduse. Catedral este un loc popular printre cataratori (vezi tipul din varful stancii), care mi-a oferit placerea de a ma spala in lacul de la baza varfurilor muntoase in lipsa apei din refugiul in care am innoptat (face parte din experienta de a urca pe munte!).

M-am bucurat la rasarit de spectacolul de culoare oferit de lacul si varfurile stancoase de la marginea campingului si a refugiului. Un peisaj care te rasfata la iesirea din cort! A doua zi am pornit catre Laguna Jakob, un traseu clar mai dificil (a trebuit sa urc si sa cobor muntele din fotografie, urcand pe o carare paralela cu urmele de zapada din dreapta-spate a imaginii). De pe varful muntelui imaginea lacului si a celorlalte varfuri este cu atat mai frumoasa, si m-a facut sa inteleg de ce isi petrec cataratorii cate doua luni la rand in acest loc.

Al doilea si al treilea varf pe care a trebuit sa ii urc si sa ii cobor au fost mult mai solicitanti deoarece erau acoperiti cu un un teren alunecos, un fel de grohotis, cu pietre instabile, fapt care a facut coborarea mai mult o alunecare. Vederile de pe varful fiecarui varf sunt intr-adevar minunate, dar cea mai minunata a fost vedere cabanei San Martin, destinatia celei de-a doua zile (undeva in dreapta imaginii alaturate), unde am petrecut o seara relaxanta la caldura sobei si lumina lumanarilor (evident, neexistand electricitate), bucurandu-ma de o cina de varf de munte (nu mi-am permis sa fiu pretentioasa cu mancarea aici!) si de o conversatie placuta la un pahar de vin, urmat de un somn adanc, in anticiparea celei de-a treia zi, care avea sa fie cea mai dificila.

In cea de-a treia zi a trebuit sa iau o decizie dificila. Sa fac sau nu traseul catre Laguna Negra: drumul este destul de dificil. Sunt cateva locuri in care trebuie sa te cateri, o carare care se ingusteaza la un moment dat pentru cativa metri, unde trebuie sa ai noroc sa nu prinzi un vant puternic ca sa te dezechilibreze, trebuie sa treci prin zapada, noroi, apa si praf pentru a ajunge in final la destinatie. Evident ca nu aveam sa fac acest traseu de una singura, dar am ezitat putin chiar sa ma alatur unui grup de alti patru muntasi care erau hotarati sa ajunga la Laguna Negra. Dupa ce am studiat abilitatile de supravietuit pe munte ale celor patru mi-am spus 'ce naiba, sunt patru care se pare ca stiu ce fac'. Si s-a dovedit a fi cea mai buna decizie, iar traseul de 12 ore din acea zi a fost pe departe cel mai incredibil si recompensant, pe langa a fi cel mai dificil traseu facut in Patagonia. Pe varful unde ne-am oprit sa luam pranzul am vazut un condor imens, odihnindu-se pe varful unei stanci la 50 de metri de noi, inainte de a-si intinde aripile uriase si a plana peste varfurile acoperite de zapada si pe fundalul cerului de un albastru clar din acea zi (pentru un asa traseu dificil, vremea buna este esentiala!).

Dupa 12 ore de mers, traversand portiuni cu gheata, facand in rucsac sanie si alunecand pe zapada, traversand albii de rau, udandu-ne picioarele si trecand prin noroi, batuti de soare si de vant, si aproape pe intuneri (noroc ca se intuneca la 10 seara) am ajuns in sfarsit la cabana, al carui bar/ sala de mese parea ca un restaurant de 2 stele Michelin, unde am gasit chiar pizza facuta la cuptor! Eram epuizata, fericita si indragostita!

Din Chile in Argentina printre Anzi

Am parasit Chile cu mare parere de rau. Natura din valea Cochamo m-a coplesit atat de mult incat mi-ar fi placut sa mai zabovesc inca cel putin o zi. Insa aveam deja bilet rezervat pentru a ma intoarce in Argentina, de cealalta parte a Anzilor, tot in Patagonia. Am primit recomandarea sa traversez Anzii pe apa, o excursie de o zi in care se strabate cu ferry tinutul lacurilor si cu autocarul zona de uscat dintre cele doua tari. Traseul strabate in mare parte parcuri nationale care se nu respecta granitele administrative ale celor doua tari. Peisajele m-au lasat din nou fara cuvinte. Lacurile imense ca si suprafata sunt marginite de vulcani, dealuri cu vegetatie subtropicala sau piscuri golite de vegetatie de vantul puternic. Un peisaj de tablou, greu de prins in fotografie. Am cuprins intregul orizont cu ochii si am pastrat imaginea in minte si in inima. Va atasez cateva fotografii pentru a va face o idee.

Secretul Patagoniei

Dupa Torres del Paine ma gandeam ca imi va fi greu sa mai fiu impresionata de alte locuri pe care le mai aveam de vizitat. Am zburat inspre nord, in tinutul lacurilor si al muntilor de natura vulcanica intre Santiago de Chile si Patagonia de Sud. Puerto Varas, oraselul care serveste drept punct de plecare al excursiilor din zona nu mi-a dezmintit temerile. Chiar daca pitoresc, Puerto Varas este un orasel mult prea turistic pentru cautarile mele de locuri nedescoperite de multa lume, care isi pastreaza puritatea naturala si culturala. Dezamagita, am inceput sa caut prin ghiduri turistice unde as putea evada pentru cateva zile. Asa am pornit intr-o drumetie catre Ralun, un satuc intr-o regiune cu izvoare termale, la capatul unei drumetii de o zi.




Pentru a ajunge in Ralun, am traversat lacul Todos los Santos, care sta la baza unor dealuri acoperite de paduri tropicale, la orele diminetii inca acoperite de roua tropicala abundenta. Ralun ni s-a aratat in sfarsit in fata la capatul unei zile lungi, dupa un traseu destul de greu care taie padurea tropicala si care pe alocuri intretaie apele izvoarelor si raurilor care se varsa in lagune mai mici sau lacuri. Ne-am odihnit la marginea unui lac linistit privind la dealurile impadurite care il inconjurau.



Linistea amiezii este din cand in cand intrerupta de vreun peste care sare jucaus din apa sau de cate o rata salbatica. La capata peste 15 km strabatuti avem in sfarsit recompensa unei zile obositoare. Un lac imens cu mici fiorduri si munti care il incadreaza perfect. Ceata s-a ridicat demult, iar privelistea este absolut magnifica. Obositi, incercam sa ne orientam catre un loc de cazare, insa surprinsi aflam de la un sofer amabil care opreste si ne ia in camioneta lui ca Ralun nu este un satuc, de fapt este o mica regiune, nepopulata... Exista un singur refugiu catre care din fericire ne duce el cu masina. Suntem bucurosi ca gasim o camera si intrebam unde putem manca ceva. E prea tarziu pentru ca gazda sa ne mai pregateasca cina, asa ca ne trimite la chioscul de mai sus din drum unde putem gasi paine si empanadas (un fel de gogosi umplute cu carne sau legume). Ne-am multumi si numai cu atat, numai ca chioscul este inchis! Ingerul nostru pazitor, domnul cu camioneta, ni se arata din nou si ne trimite langa casa lui, la Senora Cristina, care le primeste in bucataria ei si ne da tocanita de cartori si mazare cu carne de vita si paine de casa. Mai traditional si mai putin turistic decat atat nici ca se poate! In timp ce mancam, Senora Cristina impreuna cu o prietena urmaresc pasionate o telenovela. Plecam satui si obositi la culcare, admirand apusul soarelui - care se intampla abia dupa 10 seara - reflectandu-se in stancile muntilor in mijlocul carora ne aflam.



Insa secretul ascuns al Patagoniei aveam sa il descopar abia in zilele urmatoare. La indemnul celor doi turisti nemti cu care am calatorit in prima zi, ma indrept apoi catre valea raului Cochamo, care strabate alte culmi ale Anzilor pentru a se varsa intr-unul din multele lacuri care dau denumirea regiunii. La Junta, este o zona absolut pitoreasca aflata la capatul unui alt traseu de 4-5 ore, dupa ce iesi din padurea tropicala care protejeaza maretia peisajului ce ti se arata abia la sfarsitul drumului. Un peisaj uitat de lume, un amfiteatru de stanci uriase de granit imprejmuind pajisti line si un rau pe alocuri galagios care isi face loc printre munti si padure. Imi petrec ultimele ore ale serii ascultand natura si pasarile care ciripesc voiase si in mii de triluri si intonatii si urmarind soarele care coboara dincolo de stanci. Natura ma umple de bucurie. Primesc o masa taraseasca - supa de mazari si carstofi - de la familia care are grija de cabana la care stau. In cabana nu e electricitate, iar eu mi-am pierdut oricum cu o zi inainte cartea. Asa ca nu imi ramane decat sa ascult natura si sa merg la culcare cu un zambet pe buze.
















La Senora Cristina

Culorile vietii

Am planuit initial o vizita a unei prietene dragi din Buenos Aires, urmata de o vacanta de yoga. Am ajuns in schimb sa iau la picior traseele din Patagonia in Cile si Argentina. Dupa o perioada de relas de aproximativ 10 zile in Buenos Aires, unde oboseala acumulata pe parcursul anului a inceput sa se arate, si dupa un Craciun linistit, cald si insorit in nordul Buenos Airesului, in mijlocul unor peisaje relaxante ale unei localitati de vacanta, am pornit catre Patagonia Ciliana, pe care mi-a recomandat-o cu caldura prietena mea din BA (da, mi-a recomandat Cile in locul Argentinei!). Nu voi povesti prea multe despre Buenos Aires, un oras vibrant si prietenos, cu un stil de viata molipsitor, o multime de petreceri, tango ametior, un oras foarte European cu inima latina - o combinatie excelenta!

Patagonia in schimb pare a fi din alta lume! Am cumparat un ghid turistic cu toate traseele din Patagonia si mi-am dat foarte curand seama ca e o multime de vazut si facut si ca va trebui sa fiu selectiva. Asa ca am decis sa acopar trei zone, Patagonia Chilena de Sud si Nord si Bariloche, in Patagonia Argentiniana, urmand sa ma intorc in BA la jumatatea lui ianuarie.

Patagonia de sud este poarta catre Antartica, un taram cu natura si culori pure, ghetari, munti si lacuri glaciare impletindu-se in peisaje care iti taie respiratia. Unul dintre obiectivele obligatorii din zona este parcul national Torres del Paine - adica Turnurile de albastru in limba aborigenilor. Nu cunosc toate caracteristicile parcului, insa este imens, astfel incat se pot selecta diverse circuite de luat la picior. Am ales un traseu de 4 zile (cel complet dureaza 8 zile) parcurgand aproximativ 80 de km. Nu poti fi decat umil in fata maretiei si puterii naturii care ne guverneaza: vreme extrem de schimbatoare, vant de minimum 50-70km/h care te poate tranti foarte usor la pamant, cer si culori schimbatoare si frumusetea peisajului sub soare! Am experimentat toate astea in traseul nostru si trebuie sa spun ca am fost foarte norocoasa in ceea ce priveste vremea, care ne-a oferit vizibilitatea necesara pentru a descoperi minunile care apar surprinzator la fiecare colt de drum, si cele mai spectaculoase panorame care se arata la sfarsitul a kilometri intregi de traseu, ca recomensa pentru anduranta. Voi lasa mai jos imaginile sa vorbeasca de la sine.

Ma gandesc de departe la toti si va urez un an nou minunat. Va las cu o lectie desprinsa din natura in ultimele zile, care mi se pare ca se potriveste foarte bine si in viata: privind cu inversunare numai catre obiectivul final al drumului, poti ignora foarte usor frumusetea care te inconjoara la orice pas. Viata e minunata - trebuie doar sa te opresti si sa te uiti imprejur din cand in cand! Multa dragoste!

Vedere de la distanta a zonei explorate in prima zi de traseu (in dreapta imaginii in ceatea cele trei turnuri, destinatia primei zile de urcus)

Incercand sa imi pastrez echilibrul in fata unui vant teribil

Cele trei turnuri de granit, una din vederile renumite ale parcului (epuizata dupa un urcus de 4 ore de-a lungul vailor, prin padure, si dupa escaladat roci ca cele din imagine)

Bucati de gheata plutitoare desprinse dintr-un ghetar

Ghetarul Grey care se pare ca ofera o priveliste si mai mareata dintr-un punct mult mai inalt al parcului, in care nu am ajuns

Unul din muntii de granit de pe traseu

Una din privelistile "banale" din parc - lacuri inconjurate de munti sunt privelistea standard

Ghetarul Perito Moreno din Argentina, pe care l-am vizitat in drum spre Chile si pe care am facut un traseu pe gheata. Un ghetar de 5/30km care isi schimba forma in fiecare zi si se deplaseaza cu 15cm/zi