Secretul Patagoniei

Dupa Torres del Paine ma gandeam ca imi va fi greu sa mai fiu impresionata de alte locuri pe care le mai aveam de vizitat. Am zburat inspre nord, in tinutul lacurilor si al muntilor de natura vulcanica intre Santiago de Chile si Patagonia de Sud. Puerto Varas, oraselul care serveste drept punct de plecare al excursiilor din zona nu mi-a dezmintit temerile. Chiar daca pitoresc, Puerto Varas este un orasel mult prea turistic pentru cautarile mele de locuri nedescoperite de multa lume, care isi pastreaza puritatea naturala si culturala. Dezamagita, am inceput sa caut prin ghiduri turistice unde as putea evada pentru cateva zile. Asa am pornit intr-o drumetie catre Ralun, un satuc intr-o regiune cu izvoare termale, la capatul unei drumetii de o zi.




Pentru a ajunge in Ralun, am traversat lacul Todos los Santos, care sta la baza unor dealuri acoperite de paduri tropicale, la orele diminetii inca acoperite de roua tropicala abundenta. Ralun ni s-a aratat in sfarsit in fata la capatul unei zile lungi, dupa un traseu destul de greu care taie padurea tropicala si care pe alocuri intretaie apele izvoarelor si raurilor care se varsa in lagune mai mici sau lacuri. Ne-am odihnit la marginea unui lac linistit privind la dealurile impadurite care il inconjurau.



Linistea amiezii este din cand in cand intrerupta de vreun peste care sare jucaus din apa sau de cate o rata salbatica. La capata peste 15 km strabatuti avem in sfarsit recompensa unei zile obositoare. Un lac imens cu mici fiorduri si munti care il incadreaza perfect. Ceata s-a ridicat demult, iar privelistea este absolut magnifica. Obositi, incercam sa ne orientam catre un loc de cazare, insa surprinsi aflam de la un sofer amabil care opreste si ne ia in camioneta lui ca Ralun nu este un satuc, de fapt este o mica regiune, nepopulata... Exista un singur refugiu catre care din fericire ne duce el cu masina. Suntem bucurosi ca gasim o camera si intrebam unde putem manca ceva. E prea tarziu pentru ca gazda sa ne mai pregateasca cina, asa ca ne trimite la chioscul de mai sus din drum unde putem gasi paine si empanadas (un fel de gogosi umplute cu carne sau legume). Ne-am multumi si numai cu atat, numai ca chioscul este inchis! Ingerul nostru pazitor, domnul cu camioneta, ni se arata din nou si ne trimite langa casa lui, la Senora Cristina, care le primeste in bucataria ei si ne da tocanita de cartori si mazare cu carne de vita si paine de casa. Mai traditional si mai putin turistic decat atat nici ca se poate! In timp ce mancam, Senora Cristina impreuna cu o prietena urmaresc pasionate o telenovela. Plecam satui si obositi la culcare, admirand apusul soarelui - care se intampla abia dupa 10 seara - reflectandu-se in stancile muntilor in mijlocul carora ne aflam.



Insa secretul ascuns al Patagoniei aveam sa il descopar abia in zilele urmatoare. La indemnul celor doi turisti nemti cu care am calatorit in prima zi, ma indrept apoi catre valea raului Cochamo, care strabate alte culmi ale Anzilor pentru a se varsa intr-unul din multele lacuri care dau denumirea regiunii. La Junta, este o zona absolut pitoreasca aflata la capatul unui alt traseu de 4-5 ore, dupa ce iesi din padurea tropicala care protejeaza maretia peisajului ce ti se arata abia la sfarsitul drumului. Un peisaj uitat de lume, un amfiteatru de stanci uriase de granit imprejmuind pajisti line si un rau pe alocuri galagios care isi face loc printre munti si padure. Imi petrec ultimele ore ale serii ascultand natura si pasarile care ciripesc voiase si in mii de triluri si intonatii si urmarind soarele care coboara dincolo de stanci. Natura ma umple de bucurie. Primesc o masa taraseasca - supa de mazari si carstofi - de la familia care are grija de cabana la care stau. In cabana nu e electricitate, iar eu mi-am pierdut oricum cu o zi inainte cartea. Asa ca nu imi ramane decat sa ascult natura si sa merg la culcare cu un zambet pe buze.
















La Senora Cristina